O altă Eva

Doamne, m-ai plămădit din raze de soare chinezești, din elefanți de hârtie și plante carnivore. Ai luat limba și urechile de la un surdo-mut și mi le-ai dăruit mie. De ce? Pentru a-i auzi pe alții împărtășind cuvântul tău; pentru a putea spune că numele meu e Bianca dar că nu îmi mai amintesc cine sunt.

Doamne, mi-ai dăruit vodka cu suc de roșii când tot ce doream era un pahar de apă în mijlocul nopții. Mi-ai scris un poem și l-ai inserat în mine, dar cuvintele miroseau a mucegai. Ai spus că voi răsări din mizerie într-o bună zi, zâmbind... dar singură.

Doamne, ai creat un bărbat din ramurile unui copac și i-ai poruncit să mă iubească cu ochii închiși. Dar în final, eu am fost cea care am iubit orbește; cu ochii mei maro și gura subțire.


Doamne, când ai încetat să mă asculți mi-am aruncat credința ca pe un test de sarcină. Ai încetat să mă asculți și am început să număr culorile din camera mea: violet-mov-lila.
Am prins un porumbel și am tras pană după pană până când nu a rămas nimic mai mult decât o creatură dezgolită încătușată înăuntrul mâinilor mele, întrebându-se, poate, de ce e așa de mică.